România ocupă de mai mulți ani un loc fruntaș în clasamentele internaționale privind viteza internetului fix, un paradox pentru o țară aflată printre ultimele locuri din Uniunea Europeană la digitalizarea administrației publice și a companiilor. Contrastul dintre infrastructura de rețea, una dintre cele mai performante din lume, și modul în care statul și firmele folosesc efectiv tehnologia arată o decalare pe care experții o discută constant.

Potrivit clasamentelor publicate periodic de Ookla Speedtest Global Index, România se numără constant printre primele zece țări din lume la viteza medie a internetului fix prin cablu sau fibră optică, depășind piețe mult mai bogate precum Germania, Franța sau Marea Britanie. Explicația ține de un context istoric particular: după 2000, în marile orașe românești au apărut rapid rețele de fibră optică construite de operatori mici și mijlocii, într-o perioadă în care reglementarea pieței de cablu era relativ permisivă, ceea ce a dus la o concurență puternică pe preț și pe viteză.

Această infrastructură performantă nu s-a tradus însă automat într-o economie digitală matură. Indicele DESI (Digital Economy and Society Index), calculat de Comisia Europeană înainte de a fi integrat în rapoartele privind Deceniul Digital, plasa România constant în ultima parte a clasamentului statelor membre, în special la capitolele competențe digitale ale populației, digitalizarea serviciilor publice și adopția tehnologiei de către întreprinderile mici și mijlocii.

Viteza internetului, un avantaj care nu se vede în economie

Diferența dintre România și alte piețe europene devine vizibilă atunci când comparăm nu doar viteza brută a conexiunilor, ci felul în care aceasta este folosită. În țări precum Estonia sau Danemarca, care au și ele conexiuni rapide, autoritățile au construit ecosisteme digitale complete: semnătură electronică universală, servicii publice complet online și rate ridicate de utilizare a acestor servicii de către cetățeni. În România, deși viteza teoretică a rețelelor permite orice tip de serviciu digital avansat, utilizarea efectivă a platformelor guvernamentale rămâne redusă, iar multe proceduri administrative necesită încă deplasarea fizică la ghișeu sau depunerea de documente pe hârtie.

Analiștii din industria IT atrag atenția că infrastructura bună de conectivitate a devenit, paradoxal, un factor care ascunde problemele reale de digitalizare. Companiile românești au acces la internet rapid și ieftin, dar multe dintre ele, în special firmele mici din afara marilor orașe, nu investesc în sisteme informatice interne, în automatizare sau în protecția datelor, tocmai pentru că barierele tehnice de conectare nu mai reprezintă un obstacol vizibil. Lipsa investiției se vede în alte zone: în adopția facturării electronice complete, în utilizarea instrumentelor de plată digitală în mediul rural sau în capacitatea firmelor mici de a-și vinde produsele online la nivel internațional.

Comparativ cu piețele vecine, decalajul rămâne la digitalizarea publică

Comparativ cu piețe similare ca dimensiune din regiune, precum Bulgaria, Ungaria sau Polonia, România păstrează avantajul clar la infrastructura de bază, dar recuperează mai greu terenul la capitolul servicii digitale guvernamentale. Ungaria și Polonia au avansat mai rapid în ultimii ani cu platforme unificate de identitate electronică și cu portaluri unde majoritatea interacțiunilor cu statul se pot face integral online, în timp ce în România acest proces a rămas fragmentat între mai multe sisteme și instituții care nu comunică întotdeauna eficient între ele.

Un alt element de comparație relevant este structura pieței de telecomunicații. În vreme ce în multe țări vest-europene consolidarea pieței a redus numărul operatorilor la trei sau patru mari jucători naționali, în România concurența a rămas mai fragmentată, cu operatori locali de cablu care coexistă cu marii furnizori naționali. Acest lucru a menținut presiunea pe prețuri, dar a îngreunat investițiile coordonate în tehnologii noi la scară națională, precum extinderea rețelelor 5G în zonele rurale sau modernizarea infrastructurii critice de securitate cibernetică.

Sectorul de tehnologie al informației rămâne, în continuare, unul dintre cele mai importante contribuitoare la exporturile românești de servicii, iar companiile locale de software concurează cu succes pe piețe externe. Această forță de muncă bine pregătită în programare nu s-a reflectat însă proporțional în digitalizarea internă a economiei, un fenomen numit uneori „paradoxul digital românesc”: excelență în exportul de servicii IT, dar întârzieri semnificative în adopția tehnologiei acasă, atât în sectorul public, cât și în multe companii mici și mijlocii din afara industriei tehnologice.

Pe termen mediu, presiunea fondurilor europene alocate prin Planul Național de Redresare și Reziliență pentru digitalizarea administrației ar putea reduce parțial acest decalaj, însă ritmul implementării proiectelor rămâne un subiect urmărit îndeaproape de mediul de afaceri, care depinde de servicii publice rapide și predictibile pentru a-și derula activitatea curentă. Diferența dintre viteza rețelelor și viteza reformelor administrative rămâne, cel puțin deocamdată, principala explicație a decalajului dintre potențialul tehnologic al României și rezultatele economice concrete ale digitalizării.

Un exemplu concret al acestui decalaj apare în modul în care micile afaceri românești folosesc instrumentele de comerț electronic. Deși costul unei conexiuni rapide la internet este printre cele mai mici din Uniunea Europeană, ponderea firmelor mici care vând efectiv produse prin canale online proprii rămâne modestă comparativ cu piețe precum Cehia sau Slovenia, unde programele naționale de sprijin pentru digitalizarea comerțului au avut o acoperire mai largă și mai bine promovată în rândul antreprenorilor locali.