Cine mai produce haine în România: Moncler, Louis Vuitton, Prada și Gucci controlează fabricile rămase în picioare după prăbușirea lohn-ului

De ce mai există fabrici de haine în România, când industria textilă a pierdut sute de unități de producție în ultimul deceniu? Răspunsul stă în schimbarea radicală a clienților: locul mărcilor de masă, care căutau doar mână de lucru ieftină, a fost luat de giganții modei de lux, potrivit unei analize Ziarul Financiar.

Sistemul de lohn, prin care fabricile românești asamblau produse cu materiale și tipare furnizate de clienți străini, a funcționat decenii la rând ca principal model de export al industriei ușoare. Astăzi, acest model a devenit neprofitabil pentru multe companii, iar fabricile care lucrau exclusiv în regim de manoperă s-au închis, arată sursa citată.

Cine sunt marii producători rămași în picioare?

Numele care domină astăzi topul producției autohtone de îmbrăcăminte și încălțăminte nu mai sunt firme românești obișnuite, ci filiale ale unor grupuri internaționale de lux. Somarest SRL din Sibiu, cel mai important producător de încălțăminte, genți și componente din țară, a raportat pentru 2025 afaceri de 324 de milioane de lei, potrivit ZF.

Compania este controlată de LVMH, grupul francez care deține Louis Vuitton, Dior, Tiffany & Co. și Sephora, condus de cel mai bogat european, Bernard Arnault. Cele două fabrici administrate de Somarest, situate la Cisnădie și Avrig, produc componente de genți pentru Louis Vuitton, iar firma a închiriat în 2023 o hală suplimentară de 4.500 de metri pătrați în parcul logistic VGP Sibiu, pentru a-și consolida operațiunile.

Cifra de afaceri a Somarest a scăzut cu 17,7% față de 2024, când compania realizase 394 de milioane de lei, însă profitul net a crescut cu 6,6%, până la 28,7 milioane de lei. Compania avea în 2024 un număr mediu de 707 angajați, în scădere față de anii anteriori, când depășea 1.000 de salariați.

Alături de Louis Vuitton, alte case de lux dețin fabrici proprii pe teritoriul românesc. Moncler produce îmbrăcăminte de exterior la Bacău, unitate care asigură aproape 30% din producția anuală a brandului italian și care a ajuns la aproape 1.800 de angajați după o investiție de circa 10 milioane de euro. Prada are linii de producție la Craiova și Brașov, iar în 2022 a preluat integral o fabrică din Sibiu, cu o investiție de 19 milioane de euro. Gucci și alte nume precum Furla, Max Mara sau Tod's completează lista brandurilor care încă fabrică în România.

Oficialii Somarest, ca și cei ai grupului LVMH, rămân printre cei mai discreți din piață. Datele publice despre operațiunile lor provin, în mare parte, doar de la Ministerul Finanțelor, notează ZF.

De ce a devenit lohn-ul neprofitabil în România

Modelul de lohn presupunea că fabrica primea de la client designul, materialele și tiparele, iar rolul producătorului local se limita la croială, cusut și ambalare. Această poziție joasă în lanțul valoric a lăsat companiilor românești marje minime, într-un moment în care costurile salariale și energetice au crescut constant.

Industria a pierdut aproape 150.000 de locuri de muncă începând din 2008, iar sute de fabrici au dispărut din statistici în ultimii ani, potrivit datelor Registrului Comerțului analizate de ZF de-a lungul timpului. Salariile din sector rămân printre cele mai mici din economie: un lucrător din industria de îmbrăcăminte avea în martie 2025 un salariu mediu net de 3.410 de lei, față de media națională de 5.691 de lei.

Între 2015 și 2024, importurile de pantofi, sandale și alte încălțări s-au triplat, în timp ce exporturile românești din acest segment au scăzut cu 20%, arată analiza ZF. Tendința confirmă o transformare structurală: România devine tot mai mult o piață de consum pentru încălțăminte și îmbrăcăminte, nu una de producție pentru export.

În acest context, doar două categorii de companii au reușit să reziste. Pe de o parte, firmele care fac producție integrată, cu valoare adăugată proprie și, uneori, brand propriu. Pe de altă parte, fabricile marilor case de lux, care nu funcționează după logica prețului minim specifică lohn-ului clasic, ci investesc pe termen lung în capacități locale.

Un raport McKinsey citat de presa de specialitate arată că nearshoring-ul, adică relocarea producției mai aproape de piețele europene, a devenit una dintre prioritățile industriei modei la nivel global. România a fost aleasă de mai multe branduri italiene tocmai pentru poziția geografică și pentru calitatea forței de muncă, considerată competitivă chiar și la costuri mai mari decât în trecut.

Diferența față de fast fashion este esențială. Mărcile de masă, care căutau exclusiv prețul cel mai mic, s-au retras din România spre destinații mai ieftine, precum Bangladesh sau alte țări asiatice. În schimb, casele de lux, unde costul manoperei reprezintă o fracțiune redusă din prețul final al produsului, au continuat să investească în extinderea fabricilor locale, chiar dacă asta a însemnat salarii mai mari pentru angajați.

Angajații din fabricile deținute direct de branduri de lux câștigă între 2.300 și 2.800 de lei net pe lună, cu 15-25% peste media industriei textile, dar totuși cu până la 40% sub media pe economie, potrivit unor calcule mai vechi ale ZF bazate pe date publice. Reprezentanții Prada au declarat, într-un răspuns transmis publicației, că firma plătește salarii peste media industriei, fără să ofere însă cifre exacte.

Concentrarea producției în jurul unui număr mic de fabrici mari, controlate de nume internaționale, schimbă structura întregii industrii. Dacă acum câteva decenii zeci de mii de firme mici lucrau în lohn pentru clienți diverși, astăzi supraviețuiesc mai ales unitățile integrate în lanțuri de producție ale unor grupuri globale, cu capital solid și orizont investițional pe termen lung.

Rămâne de văzut dacă acest model, bazat pe câteva zeci de fabrici mari controlate din afara țării, poate compensa dispariția miilor de locuri de muncă pierdute odată cu declinul lohn-ului clasic din ultimele două decenii.